Iosub, Asociatii si Fiii

Au dreptate – just another WordPress.com weblog

O poveste trista si nici o concluzie

Posted by Cristofor Iosub pe 28, Aprilie, 07

Vestea teribila a sfarsitului atat de trist a Ralucai Stroescu a fost si inca este prezenta in toate discutiile din jurul nostru. Multi dintre noi isi regasesc in aceasta poveste o parte din povestea proprie. Si multi simt ca acest sfarsit este cu atat mai tragic cu cat le descopera lipsa unui scop real in felul in care isi duc viata.

Mi-am petrecut la randul meu cativa ani buni de zile traind la fel ca ea. Mi-am petrecut de exemplu 4 din acesti ani intr-o companie (D’Arcy) celebra pentru excesele sale in materie de overtime, pana cand n-am mai vrut si n-am mai putut. Din fericire acolo nimeni nu s-a prapadit, dar credeti-ma ca multi au plecat de la D’Arcy cu sanatatea pe butuci. Publicitatea, companiile de consultanta (in special financiara), companiile de cercetare de piata, si diverse multinationale sunt in prezent sweat-shop-uri in care oamenii platesc cariera cu propria sanatate. Spre deosebire insa de copiii din China care ne produc adidasii, oamenii din aceste sweat-shopuri fac asta de bunavoie.

Citind comentariile din jurul nostru pe acest subiect, am vazut doua opinii: una tinde sa faca responsabila compania, alta sa sugereze ca a fost o decizie personala si ca atare persoana este responsabila. Este destul de evident ca exista adevar in fiecare dintre aceste opinii.

Bineinteles, si cei care am trecut prin asta stim, o cariera cere anumite sacrificii cel putin in prima ei parte. Intr-un mediu competitiv, nu este suficient doar sa muncesti mai bine, ci ca sa poti sa-ti demonstrezi potentialul trebuie sa muncesti mai mult. Este atat de delicat totusi sa iti dai seama cand ar trebui sa pui frana, mai ales ca pana la o anumita varsta (cam in jur de 30 de ani) tinzi sa te consideri indestructibil. Totusi, din cand in cand primesti semnale serioase ca ar trebui sa te opresti: o criza de ficat, o boala de piele careia nimeni nu-i da de capat, sau persoane apropiate care dispar din jurul tau. Alegi sa le ignori unul dupa altul, si ajungi atat de departe incat traiesti ca intr-un tunel: simti ca iti este rau, dar prins in malaxorul muncii cotidiene, nu mai vezi nici o iesire, si nu-ti mai dai nici o sansa. Emailul Ralucai (aici) m-a intors pe dos pentru ca este o marturie sfasietoare a intunericului acestui tunel. Te intrebi cum e posibil ca intr-o economie in care criza de oameni este deja acuta, in care job-hoppingul este la indemana oricui, un om bun si muncitor sa nu vada nici o iesire si nici o alternativa.

Exista un raspuns: mediul in care ea a muncit a construit acest tunel, aceasta capcana din care in mailul ei dramatic nu mai vedea iesirea. Era cu singuranta un mediu de munca toxic, si responsabilitatea managerilor nu poate fi negata (nu ii invidiez deloc, ca oameni si ca mangeri, in aceste zile). Nu cunosc realitatea firmei respective, si deci nu stiu ce exact a creat acest mediu toxic. Dar stiu ca exista un numar de lucruri care intr-o firma creaza munca in exces si un mediu toxic: plati substantiale pentru overtime, presiune prin promovarea in principal a celor care muncesc in exces, sau pur si simplu manipularea emotionala de catre manager (de genul „credeam ca tii cu adevarat la echipa ta… daca nu va atingeti obiectivele esti constienta ca va trebui sa pui pe liber 2 oameni, si stii ca x are un copil de crescut”). Le-am vazut la lucru pe toate acestea si multe altele in plus… de exemplu imi amintesc cum unul dintre patronii D’Arcy mi-a sugerat cu tarie sa schimb data botezului primului meu copil (era intotdeauna bad timing) pentru ca in duminica (!) cu pricina fixasera nu stiu ce meeting.

Dincolo de consideratii de genul a fost / n-a fost accident de munca, respectiv organizatia este / nu este formal responsabila, este o oribila lipsa de umanitate in felul in care sunt conduse multe companii. Pur si simplu, in atatea firme, celor din pozitii superioare nu le pasa de oameni, si acestia sunt doar instrumente pentru un scop. Numele departamentului Human Resources utilizeaza pe nedrept particula Human in unele cazuri… cam cat de uman poti fi incat sa nu vezi cum oamenii isi pierd treptat sanatatea, si cat de orb sa fii incat sa nu-ti dai seama de ce se petrece cu oamenii in companie, daca ajung sa scrie astfel de mail-uri disperate ca al Ralucai?

Ce a ucis-o pe Raluca? Combinatia letala de stil de viata autodistructiv si mediu de munca toxic. Din pacate lipsa de umanitate a companiilor poate fi egalata doar de lipsa de umanitate la care ajung cei care isi petrec timpul exlusiv muncind. Stiu marketeri care muncesc 12-14 ore pe zi, si am dubii serioase ca mai pot intelege cu adevarat vreun consumator, vreun om in general, sau pe ei insisi. Ca sa ma fac util pe cat pot, le voi da cateva sugestii.

In primul rand, invatati sa trageti o linie timpului. Vad in fiecare zi in jurul meu oameni (colegi, clienti) pentru care timpul este ca o ciunga si se poate intinde oricat. Daca nu-ti pui o limita de timp in fiecare zi, asta te face sa nu mai prioritizezi, sa nu mai fii eficient si este foarte usor sa te trezesti singur la birou pe la 11 noaptea. Cand vei mai gasi foarte usor inca ceva de facut.

In al doilea rand, ramaneti constienti de optiunile pe care le aveti, si una dintre ele este intotdeauna (oricat de ne-natural pare pentru un workaholic) sa iei un job mai putin bine platit, dar care iti lasa timp pentru tine. Apropos, anul trecut unul din 4 australieni a facut acest lucru.

Nu in ultimul rand, ganditi-va serios si continuu la cum puteti deveni propriul stapan. Cautati o idee de business si sigur veti gasi una. Nu toata lumea este constienta de asta, dar fiecare avem potentialul propriu de antreprenor. Si daca gasiti o idee, ar fi bine sa fie una care sa nu va ceara tot 16 ore de munca pe zi.

Si sa nu uit: tot ceea ce facem reprezinta o alegere. Pentru companie a fost o alegere (nu o intamplare) sa nu angajeze un om in plus ci sa plateasca ceva mai mult celui existent, iar pentru persoana a fost de asemenea o alegere (desi judecata ii era tulburata de acel vertigo zilnic in care traia) sa isi petreaca viata la birou si nu in afara lui.

Anunțuri

2 răspunsuri to “O poveste trista si nici o concluzie”

  1. Sub o lozinca precum munca te elibereaza (arbeit macht frei), au murit zeci de mii de oameni in lagare de concentrare si, totusi, daca as scrie-o aici, nu s-ar gasi nimeni sa se declare oripilat ori cel putin sa-i chestioneze incarcatura de adevar. Cum ne elibereaza? De ce ne elibereaza? Cum se face ca de cele mai multe ori tocmai sclavii munceau pentru folosul oamenilor liberi?

    Insa, daca as indrazni sa sustin ironic pozitia contrara printr-o butada precum: If you work your ass, you’ll idle your brains, se va gasi imediat cineva care sa isi exprime zgomotos dezaprobarea (vezi unul dintre comentariile din preambul). Imi vine sa spun ca munca are partizani fundamentalisti din instinct.

    Militez pentru o trandavie activa – asezonata din belsug cu tot soiul de activitati – in detrimentul unei munci monocorde, lipsita de varietate. Nu-mi aduc aminte acum cine zicea ca Iadul trebuie sa fie monoton, dar cu siguranta nu a fost apologetul muncii decerebrate.

  2. […] (după cum spunea şi Cristi Iosub, mereu e o alternativă dacă asta îţi doreşti cu […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: